Între 1885-1890 Mihail Kogălniceanu a fost supus la felurite intervenții chirurgicale, nu totdeauna izbutite, cum vădesc problemele fizice de după 1886, certificatele, buletinele de analiză, cererile și scuzele de suferind că absentează de la obligațiile parlamentare.

 

Într-o epistolă din 8 august 1887 el relatează soției dureroasele interveții făcute la Paris: ”Operația a fost teribilă. Doctorul Guyon și-a pierdut de două ori speranța că o va putea duce la bun sfârșit. Piatra era atât de dură, încât a trebuit să apese asupra instrumentului cu toată forța brațelor și genunchilor.

Am ieșit din mâinile chirurgului calm, dar complet slăbit. Timp de patru zile n-am pus în gură decât apă și abia dacă mai pot merge. Dar convalescența înaintează destul de repede. Azi pot să țin tocul în mână și prima întrebuințare pe care i-o dau este să-ți scriu această scrisoare. Cred că joi voi putea părăsi clinica și că mă voi stabili într-un hotel pentru vreo opt zile, pentru că doctorul vrea să mai stau la Paris pentru a-mi desăvârși tămăduirea. El crede că va putea să mă lase să plec în opt, cel mai târziu zece zile. Atunci cred că mă voi întoarce direct în România”.

Pentru vara 1891 și sub presiunea „pietrelor” cristaliforme care-i provocau dureri de nesuportat, poate și a unui blocaj parțial rezolvat de medicul curant din București, Ion Neagoe, el ia decizia de a fi operat a unsprezecea oară la Paris, de către Felix Guyon, academician, profesor la Facultatea de medicină din capitaal Franței, urolog, chirurg, șef de clinică la două spitale. Nu-și putea lua rămas bun nici de la soție, nici de la copii. Hotărârea a fost de ultim moment, nu fără presentimentul morții. N-avea în buzunar decât 100 de franci. De-aici detaliul dintr-un post scriptum că n-o putuse lua însoțitoare pe fiica sa Lucia „pentru că n-aveam mijloacele să-i plătesc cheltuielile călătorie și o știam în puțină măsură să facă din buzunarul ei aceste cheltuieli”.

La Gara de Nord fusese transportat pe brancardă și până la Paris a călătorit cinci zile. După sosire și după sondajul medicului operator trece prin „cele mai mari chinuri”. Operația e programată pentru joi 1 iulie la ora 8.30 dimineața.

Ultima scrisoare către fiul Vasile este semnificativă: ”Nu știu dacă voi putea răbda cloroformul”. Înainte de operație are grijă să-și redacteze testamentul. Pe 22 iunie îi spusese soției: „Dacă scap, te voi anunța eu însumi, în caz contrar doctoral Severanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că că nu, te rog, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și cât despre mine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-antregul ție”. Cu limbă de moarte, Ecaterina Kogălniceanu a cerut ca ultima scrisoare primită de la soțul ei să-o fie așezată în sicriu, sub căpătâi, ceea ce fiica ei Lucia a îndeplinit. Textul respectiv se mai păstrează în fotocopie la Academia Română. Cu o zi înainte de operație, Kogălniceanu exprima fiului Vasile slaba speranță a salvării, dorința de a se reîntoarce neîntârziat în patrie ca să-și continue tratamentul la Constanța.

Soarta a voit aștfel. Urcat pe masa de operație și sub efectul cloroformului, inima lui Kogălniceanu a încetat să bată joi dimineața, 1 iulie 1891, la ora 10

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-125-de-ani-de-la-moartea-lui-mihail-kogalniceanu-ultimele-zile-ale-unui-patriot/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!

1 COMENTARIU