Nicolae Tonitza a fost unul dintre cei mai mari pictori ai României din toate timpurile, interpret al „tristețelor luxuriant colorate”. Este considerat liderul generaţiei sale de artişti, din care au făcut parte Ressu, Iser, Petraşcu sau Palladi, remarcându-se prin complexitatea activităţilor pe care le-a abordat: pictură, desen, caricatură, olărit, pictor scenograf, scriitor şi cronicar plastic. A impresionat prin felul în care a suprins în lucrările sale tonurile luminii şi farmecul atmosferei, atât în ţară dar şi peste hotare, prin expoziţiile prezentate la München, Paris, Roma, Veneţia şi Genova.

Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remrcabil creator al portretelor, în particular al copiilor – gingaşi şi inocenţi – , dar şi al portretului feminin, pentru care manifestat o atracţie specială, reuşind să surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. A manifestat o înclinaţie specială şi în surprinderea peisajelor, creând, prin jocul pe alocuri grav al culorii, secvenţe monumentale, dar a realizat şi creaţii în care a impregnat florilor efecte luminoase nebănuite prin folosirea inspirată a culorilor.

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad, judeţul Vaslui, fiind primul dintre cei cinci copii ai ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță – comerciant.

A urmat Şcoala primară de băieți nr. 2 din Bârlad, apoi Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din localitatea natală, dovedind încă din copilărie calităţi remarcabile de caricaturist şi desenator.

În anul 1902 este înscris la Şcoala Normală de Belle-Arte de la Iaşi, în clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici, avându-l ca profesor şi pe Emanoil Bardasare, iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, de care va lega o lungă şi trainică prietenie. Tonitza nu a obţinut însă diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților.

Fetiţa pădurarului (1924)

În anul 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu, apoi, un an mai târziu pictează, împreună cu Ştefan Dimitrescu, biserica din Grozăveşti, judeţul Bacău

În anul 1905 lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, alături de Emanoil Bardasare, iar în 1907 pleacă la Műnchen, unde este admis, un an mai târziu, la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste – fosta Academie Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase din München – , la clasa profesorului Hugo von Habermann.

În această perioadă îşi expune lucrările la Kunstverein din München, însă trimite caricaturi la revista Furnica și îşi face debutul publicistic cu articolul „Importanța criticii de artă”, în revista Arta română din Iași.

Portret de copil (1926)

În anul 1909 abandonează studiile şi pleacă din Germania în Italia, în vară, şi Franţa, în toamnă, lucrând o perioadă alături de Ed. Jean Aman, frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Pe perioada de doi ani cât a stat la Paris, Tonitza execută multe peisaje, remarcându-se prin calitățile de colorist și prin prospețimea senzațiilor care îl consacră drept un pictor extrem de original.

În anul 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași, unde predă desen pentru o scurtă perioadă, ca suplinitor la Liceul militar. În acelaşi an participă la expoziția „Tinerimii artistice” şi creează seria de lucrări numită „Din viaţa celor umili“.

Nicolae Tonitza – Autoportret – (1911)

În anul 1912 îşi încheie studiile la Școala națională de Belle-Arte și obține prin concurs diploma de „pictor bisericesc”, urmând ca mai apoi să decoreze bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele.

În acelaşi an, participă la Expoziţia artiştilor în viaţă, unde obţine premiul al III-lea. În anul 1913 pictează câteva capele mortuare, lucru pe care îl face şi în perioada următoare în Ilfov, Valea Rea, Silişte, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Griviţa şi Durău.

În acelaşi an se căsătorește cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Apoi renunţă pentru o perioada la pictură, din motive financiare, timp în care lucrează ca redactor la ziarul Iașul.

Grădină din Văleni (1922-1924)

În anul 1916 expune la București un număr de 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu, apoi este mobilizat și trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, din Bulgaria.

După încheierea războiului se stabilește la București, unde participă la expoziții și ilustrări de cărți şi colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.

În anul 1918 participă la Expoziţia Arta Română, la Iaşi, iar în 1921 are prima expoziţie personală alături de Şt. Dimitrescu şi Camil Ressu.

În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte, devine redactor la revista Artele Frumoase şi începe să lucreze olărit.

În anul 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care va lega o prietenie strânsă şi cu care avea să poarte o corespondență impresionantă.

Un an mai târziu are a doua expoziţie personală şi participă, de asemenea la Salonul Umoriştilor, iar în 1924 părăseşte Vălenii de Munte şi organizează o nouă expoziţie personală.

În acelaşi an expune la Bienala din Veneția iar în 1925 se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru” – grupa care realizează prima expoziţie în 1926, urmată de ediţiile din 1927 şi 1928, dar şi de altele, până în anul 1934.

Nicolae Tonitza în 1927

Tonitza expune apoi la Căminul Artei, iar în 1929 participă la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde primeşte Marele Premiu.

Au urmat nenumărate expoziţii personale, colective, şi un număr impresionant de biserici pictate.

Participă, de asemenea la expoziţiile din străinătate de la Amsterdam – în anul 1930 – şi Bruxelles -1935.

În anul 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului prietenului său Ștefan Dimitrescu, apoi merge la Balcic unde îşi descoperă atracţia deosebtă pentru peisajele marine şi unde pictează împreună cu Francisc Șirato, în 1933 şi 1934.

În anul 1937 este numit rector al Academiei de arte frumoase la Iaşi, însă apoi se îmbolnăveşte grav.

La 26 februarie 1940 trece la cele veşnice, după o grea suferinţă.

Printre lucrările sale reprezentative amintim naturile statice – „Vas cu trandafiri“, 1927-1929, „Natură statică cu icoană“, 1927-1928 – scene de interior – „Cerdacul”, 1924 sau „Vatra“, 1925, nuduri – „Nud la malul mării“ sau „Nud“, 1926, peisaje – „Peisaj bucureştean“, 1925 sau „Vedere din Bucureşti, iarna“, 1925, peisaje dobrogene, portrete de copii – „Fata pădurarului“, 1924, sau „Cap de copil“, clovni – „Pagliaccio“ sau „Clovn“ şi portrete / autoportrete – „Portretul lui Gala Galaction“, 1921, sau „Autoportret“, 1923.

În anul 1966 i se organizează o amplă expoziţie comemorativă cu 454 de lucrări, urmată de o alta, în anul 1979, la Muzeul de artă din Capitală.

De asemenea, lucrări ale sale sunt expuse la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.

Elocventă pentru valoarea inestimabilă a operei artistului este faptul că pe piaţa de artă din ţara noastră, Tonitza este artistul care a dat una dintre cele mai valoroase lucrări din toate timpurile – opera sa „În iatac” fiind adjudecată la o licitaţie în iarna lui 2011 cu nu mai puţin de 290.000 de euro. Primul în acest top este Ştefan Luchian, pictura sa „Două fete” fiind vândută, în aprilie 2013, cu suma-record de 300.000 de euro. Pe locurile următoare în topul celor mai bine vândute lucrări sunt creaţia lui Nicolae Grigorescu „Ţărăncuţă odihnindu-se”, care în acelaşi an – 2011 – a fost adjudecată cu suma de 270.000 de euro şi creaţia lui Luchian „Tufănele galbene” adjudecată la 170.000 de euro în decembrie 2013.

În fapt Tonitza este cel mai bine vândut artist pe piaţa de artă din România în ultima perioadă, în anul 2012 fiind vândute 60 de lucrări ale artistului – la o valoare totală de peste 1,4 milioane de euro, în 2013 – 48 de lucrări la un preţ cumulat de peste 900.000 de euro, iar în 2014 – 38 de lucrări, cu o cifră cumulată de aproape 600.000 de euro.

Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a genialităţii sale, o revelaţie a idealului şi frumosului, dovada unor valori spirituale autentice. Ochii copiilor pictați de Tonitza, sunt mărturia cea mai elocventă a poeziei unice pe care artistul a adus-o în arta plastică românească.

Sursa: http://www.rador.ro/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!