Masacrul de la Fântâna Albă. În aprilie 1941, trupele NKVD au ucis 3.000 de români

În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină. În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România. Despre masacrul de la Fântâna Albă, un adevărat ,,Katyn românesc”, supraviețuitorii vorbesc și astăzi cu frică.

În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina de Nord. Fântâna Albă este localitatea de frontieră în care în ziua de 1 aprilie 1941 trupele NKVD au masacrat aproape 3000 de oameni. Aveau o singură vină: erau români și își doreau să treacă și să trăiască în România.

„Aici dorm părinții și buneii noștri și lucrul acesta trebuie știut. Ei au avut un singur țel, să trăiască liberi. Nu porneau spre frontieră dacă atmosfera nu era îngrozitoare”, spune Petru Grior, președintele Societății „Golgiota” din Cernăuți.

Au trecut 72 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă. Gheorghe Sidoreac trăiește în Ucraina și este unul dintre ultimii supraviețuitori ai măcelului din poiana Varniței. Până la dezmembrarea URSS nu a povestit nimănui nimic, de teamă să nu fie arestat. Avea doar 17 ani când a văzut cum mii de români de pe Valea Siretului au fost executați. Bătrâni, tineri, femei, copii.

„Erau copii, copii erau pe brațe și în traistă, cum zicem noi.. I-au împușcat. Cine a avut atunci milă de noi? Împușcat, și care a căzut, a căzut, care a scăpat și au fugit, pe unii i-au prins și i-au dus la închisoare”, povestește Gheorghe Sidoreac.

În 1941, agitatorii sovietici au răspândit zvonul că se deschide frontiera. Era de fapt o capcană, un test de loialitate față de Uniunea Sovietică. Un test pe care românii nu l-au trecut. Astfel, o coloană de aproape trei mii de bucovineni îmbrăcați în alb, cu preoți în față, cu icoane și steaguri a pornit spre graniță. La doi kilometri de frontieră îi așteptau mitralierele NKVD.

„Au căzut primele victime, majoritatea au încercat să fugă înspre pădure, doar că erau flancați de unitățile de grăniceri, iar în spate de o unitate de cavalerie”, spune Radu Bruja, de la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava. „Era și un bătrân cu barba albă, deci un fel de apostol pe care-l duceau în față ca să arate că merg pașnic, că este o mișcare pașnică”, subliniază Ștefan Broască, jurnalist din Cernăuți.

„Am fost rănit apoi, strigau agitatorii Ridicați mâinile sus, luați batiste și ridicați mâinile sus și nu vă vom împușca. Când au tras cu mitraliere, primii noi am fost, au tras în jos și prin pântece, a fost mare tragedie. M-am sculat și am văzut mâinile acelea și capetele acelea și cum se trăgeau oamenii cu mâinile, fiecare se trăgea la viață. Când am căzut, un ofițer cu revolver împușca, nu era departe, la mitraliere. Împușca în mine ca într-un animal”, povestește Gheorghe Sidoreac.

Gheorghe Sidoreac a fost rănit și, cu ultimele puteri, a fugit în pădure. „Săream, ca să nu calc pe oameni, că erau morți și înca vii”. Întrebat de ce doreau oamenii să ajungă în România, el răspunde: „Asta era țara noastră”.

Gheorghe Sidoreac visează și acum la țara lui, România în care nu a mai ajuns niciodată. „Este țara mea, eu m-am născut acolo și am crescut”, subliniază el. Niciodată nu va uita ce a văzut acolo, grămezile de oameni secerați de mitraliere. „Erau movile de oameni, patru sau șase metri, erau patru movile. Erau răniți care i-o tras cu mitraliera, i-o trecut gloanțele”, își amintește el.

Sovieticii nu au recunoscut niciodată ce s-a întâmplat la Fântâna Albă. Nici după 1990 nimeni nu a încercat să lămurească situația. Doar o troiță ridicată în 2003 amintește de tragedia din ziua de 1 aprilie 1941.

„Nimeni nu și-a asumat vreo responsabilitate pentru actul, pentru crima care s-a petrecut acolo, de aceea numesc masacrul de la Fântâna Albă un Katyn românesc. Dacă Polonia are propria dramă, și a noastră se înscrie în același lanț de crime ale Uniunii Sovietice împotriva populațiilor din Europa Centrală”, explică profesorul Radu Bruja.

Cei care au murit privindu-și țara de la graniță nu au morminte. Despre sfârșitul lor cumplit nu se vorbește la școală, la ora de istorie.

„Societatea noastră păcătuiește foarte mult că nu vrea să lase adevarul să iasă la suprafață, ca toate aceste evenimente să fie cunoscute, fiindcă se știe că cei care le-au făcut nu pot fi pedepsiți. Noi nu putem cere reparații, singurul lucru pe care-l putem face este să prezentam adevărul așa cum este el, fără să-l înfrumusețăm, să prezentăm adevărul indiferent că este dureros sau nu”, spune Franz Pieszoch, profesor de istorie.

Mircea Druc: O tragedie despre care în familii se discuta codificat, prin semne

Masacrul de la Fântâna Albă a fost o tragedie despre care, până în 1990, nu se putea discuta în spațiul public, ci doar în familie, codificat, a spus, la Digi24, Mircea Druc, fost premier al Republicii Moldova.

„În familii se discuta: Știi ce a fost, unchiul acolo a murit, la Fântâna Albă. Acolo s-a prăpădit. Era prin semne, era codificat. După 1990 s-a putut vorbi”, a spus Mircea Druc.

„Specificul tragediei de la Fântana Albă constă în aceea că nimeni nu s-a așteptat ca imperiul bolșevic să fie atât de pervers în teritoriile ocupate, să amăgească oamenii”, a explicat fostul șef la Guvernului de la Chișinău din perioada mai 1990-mai 1991.

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.