Cei mai mulţi dintre conducătorii dacilor au fost menţionaţi de istorici în relatările despre luptele purtate pe teritoriile actuale ale României, în urmă cu două milenii. Unii s-au remarcat prin vitejia lor, în timp ce alte legende vorbesc despre mărinimia sau însuşirile ieşite din comun ale acestora.

Statui monumentale de Geto-Daci
Statui monumentale de Geto-Daci

O serie de mărturii istorice îi prezintă pe liderii poporului dac în ipostaze ieşite din comun. Decebal era temut pentru iscusinţa sa în luptă, Burebista a transformat regatul dac într-o forţă de temut, Deceneu era privit ca un zeu, iar Domichete îi uimea pe antici prin mărinimia şi înţelepciunea sa.

BUREBISTA – omul care i-a înălţat pe daci

Burebista a domnit la mijlocul secolului I î.Hr. şi este considerat de istorici drept întemeietorul statului dac şi omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile care locuiau pe actualul teritoriu al României. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi prin ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”, afirma istoricul antic Strabon, în Geografia, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR, 1964). Burebista a fost înlăturat însă, potrivit istoricilor, de aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii acestuia.

„Cât despre Burebista, acesta a murit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată asupra lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. Neamul geţilor, care se înălţase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor”, scria Strabon.

DECENEU – profetul-rege

Marele preot Deceneu a urmat la domnie regelui Burebista, după moartea fulgerătoare a acestuia. Deceneu fusese sfătuitor al acestuia şi a participat la reformarea statului dac. Fusese descris de istoricul antic Strabon drept „un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis”. Iordanes, autorul lucrării Getica, creată la aproape cinci secole mai târziu, îi atribuia lui Deceneu însuşiri miraculoase.

„Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecînd că este folositor să realizeze aceasta”, susţinea Iordanes.

„El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc”, informa Iordanes, în Getica.

COMOSICUS – venerat ca un zeu

Comosicus a fost rege şi mare preot al regatului Daciei, urmaş al lui Deceneu, potrivit istoricilor, iar domnia sa este datată în a doua parte a secolului I î.Hr. Este menţionat de istoricul Iordanes, în Getica: „iar după ce Deceneu a murit, l-au avut, în aproape aceiaşi veneraţie, pe Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos în iscusinţă. El era socotit, datorită priceperii sale, şi rege peste dânşii şi mare preot, şi judeca poporul ca judecător suprem”. Potrivit unor istorici, în timpul domniei lui Comosicus, dacii au pierdut teritoriul stăpânit de ei între creasta munţilor Haemus şi Dunăre.

OROLES – şi-a umilit războinicii

Oroles a domnit peste triburile dacilor în prima jumătate a secolului II î. Hr. O legendă relatată de istoricul Trogus Pompeius spune că, după o luptă cu tribul bastarnilor, în care oastea sa fusese învinsă, Oroles le-ar fi ordonat supuşilor să să doarmă la picioarele soţiilor lor, drept pedeapsă.

„Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui ca, atunci când se culcau, să-şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor acele servicii care obişnuiau să li se facă lor înşişi. Şi nu s-a schimbat această rânduială până nu şi-au spălat prin curaj ruşinea suferită în război”, scria Trogus Pompeius, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR, 1964).

DAPYX – trădat şi ucis

Dapyx a stăpânit Dobrogea, la începutul secolului I, î.Hr., susţin istoricii, iar povestea sa este relatată de Dio Cassius. Autorul latin a prezentat conflictul dintre Dapyx şi un alt conducător al geţilor, Rholes, identificat de unii dintre istorici cu Oroles. Rolea a fost aliat al Romei şi a beneficiat de ajutorul armatelor lui Crassus în războiul cu Dapyx. Trădat, regele get îşi pierde viaţa, iar rămăşiţele armate sale sunt nimicite după ce se ascund într-o peşteră.
„Crassus porni să-l ajute pe Rholes. El aruncă în luptă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta nu mai dădu nicio luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi îl împresură pe Dapyx, refugiat într-o fortăreaţă. Unul dintre cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus prinsese viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut niciun rău, ba chiar i-a dat drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Ceiris. Aceasta era atît de încăpătoare şi totodată atît de trainică încît se povesteşte că titanii, cînd au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortochiate şi greu de aflat, de aceea îi înfrînse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nici o legătură”, relata Dio Cassius.

 

COTISO (Koson) – liderul dacilor care pustiau ţinuturile vecine

Koson (Cotiso) ar fi fost unul dintre urmaşii direcţi ai regelui Burebista şi este menţionat într-o relatare a lui Suetonius, care arăta că împăratul Augustus ar fi vrut să îşi dea fata în căsătorie regelui get.

„Un moment păruse că Augustus şi Cotiso vor intră chiar în legături de rudenie, asemănătoare cu acelea de pe vremuri între Dromichaites şi Lysimachos: Iulia trebuia să devină regină a Dacilor, iar fiica lui Cotiso împărăteasă romană, cei doi suverani dându-şi reciproc fiicele de soţii. Dar înţelegerea nu s-a făcut. În loc de aceasta, la Siscia = Segestica, se adunau trupe împotriva Dacilor lui Cotiso, iar acesta îşi organiza puternic regatul în munţii sudvestici ai Daciei”, afirma istoricul Vasile Pârvan, în Getica.

Cotiso ar fi fost aliat cu Brutus, cel care a complotat la uciderea lui Cezar. A fost amintit de poetul latin Horaţiu, în Satire: „n-a lipsit mult ca Roma să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor”, însă o descriere mai detaliată a dacilor în vremea lui Cotiso a oferit-o autorul antic Florus.

„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, relata Anneus Florus, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României”.

Cotiso este identificat de unii dintre istorici cu regele Koson, al cărui nume îl poartă valoroasele monede antice din aur şi argint descoperite în Sarmizegetusa Regia.

DROMICHAITES – regele legendar 

Dromihete (Dromichaites) a domnit peste geţi în secolul III, î.Hr. şi a rămas în istorie datorită legendei care îi arăta mărinimia. Legenda spune că Dromihete le-a cruţat viaţa generalului macedonean Lisimah şi a armatelor sale şi, mai mult, ar fi dat un ospăţ în cinstea lor, urmat de încheierea unui tratat de pace. Lisimah ar fi vrut cu orice preţ să învingă armata geţilor lui Dromichaites şi a pornit într-o expediţie aproape sinucigaşă, pe teritoriile aride din nordul Dunării.

„El trecu Dunărea cu o armată importantă, fără a-şi lua însă provizii, în credinţa că va găsi aici alimentele necesare. Geţii se retraseră însă în interiorul ţării, arzând totul în urma lor. Armata lui Lisimah, ne informează Diodor, era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiră pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lisimah le răspunse că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, asigurându-şi lui o scăpare ruşnioasă. Şi astfel au fost făcuţi cu toţii prizonieri”, relata istoricul Vasile Pârvan.

Diodor din Sicilia descria astfel primirea făcută conducătorului armatei macedonene. „Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah, numindu-l şi tată, îl conduse împreună cu copii săi într-o cetate numită Helis (…). Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimah şi totodată pe sclavii care obişnuiau ca să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvîrşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lisimah la ospăţ – împreună cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază. Dromichaites pregăti mese deosebite. Pentru cei din jurul lui Lisimah, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea, fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rîndui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănînce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezîndu-le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obinuiesc geţii. Pe cînd băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor. Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţara bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul, Lisimah spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor. Iar cât despre recunoştinţa datorată, nu va rămâne vreodată mai prejos decît binefăcătorii săi”, relata Diodor din Sicilia.

 

CHARNABON – primul rege dac menţionat în istorie

Charnabon a fost menţionat ca rege al geţilor în tragedia lui Sofocle din Colonos (497 – cca. 405 a.Chr.) „Triptolemos”. Charnabon era şeful unor triburi de geţi din secolul V î.Hr., care ar fi încercat să îl ucidă pe eroul Triptolemus. Numele său a fost menţionat în următoarea frază din opera lui Sofocles: „Şi Charnabon care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”. Este considerată cea mai veche menţiune a unui conducător al geţilor, deşi unii istorici sunt de părere că acesta era un personaj fictiv.

 

DECEBAL – povestea războaielor daco-romane

Decebal
Decebal

Decebal, ultimul rege al Daciei, este unul dintre personajele fascinante din istoria românilor. A domnit vreme de două decenii, în anii în care Imperiul Roman reprezenta cea mai mare ameninţare pentru poporul său, dar a fost temut de latini.

„Decebal, regele dacilor, era priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere: pentru cari lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut”, relata Dio Cassius, în Istorii, volumele în care a descris războaiele daco-romane.

daci-columna-lui-traian

Armatele regelui dac au fost înfrânte în cele din urmă de romani, iar o parte a ţării a devenit provincie a Imperiului. Totuşi, regele înfrânt a rămas în istorie ca un adversar de temut chiar şi pentru puternicul Imperiu Roman. Scena dramatică a morţii lui Decebal a fost ilustrată pe Columna lui Traian. Fresca îl înfăţişează pe acesta înconjurat de ostaşii romani, în timp ce îşi taie gâtul cu un pumnal.

„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mîinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma”, relata istoricul latin Dio Cassius.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/hunedoara/Infioratoarele-povesti-despre-vitejia-regilor-daciei-i-a-inspaimantat-cotiso-romani-pedepsele-umilitoare-dat-oroles-dacilor-invinsi-1_55f84f63f5eaafab2ca3d719/index.html

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!