„Mai întâi, a fost cuvântul…”

Foto: gandurileschimbaviata.info

… Apoi, a urmat tot ceea ce omenirea cunoaşte astăzi şi ce se va mai întâmpla şi de acum înainte. E interesant cum, în amploarea celor mai grave şi cutremurătoare evenimente ale lumii, tot cuvântul a fost cel care a stat mereu la fundaţia lucrurilor, fiind vinovatul ori responsabilul marilor schimbări ale planetei.

Fie că vorbim despre îndoctrinarea popoarelor de către liderii politici, de emoţia unei declaraţii de dragoste, de persuasiunea unui discurs cu impact naţional ori de înşelarea unor grupuri de cetăţeni, cuvântul este mijlocul cel mai la îndemână pentru a demonstra inteligenţa unui individ.

 Ca unitate fundamentală a comunicării, cuvântul este esenţa comprehensiunii între oameni. Privit dintr-o perspectivă literară, acelaşi cuvânt nu este doar un intermediar între creator şi cititor, ci, mai degrabă, un simbol care poate căpăta infinite valenţe artistice. Şi, indiferent de timida confruntare care a existat dintotdeauna între filologi şi matematicieni, toţi vor recunoaşte că literatura este indispensabilă evoluţiei culturale a unui neam. De altfel, nu de puţine ori materiile umaniste au fuzionat cu cele specifice unor profiluri reale, autori celebri (precum Ion Barbu) mărturisind că, „oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni [geometria şi poezia] la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.”

E interesant să ne gândim şi chiar să recunoaştem că, în fapt, totul se urneşte abia după ce o vorbă generează sens unei situaţii. Se spune că un singur cuvânt nu semnifică în sine, însă, de multe ori, el poate cădea ca o cortină definitivă în faţa unui public dezorientat. De aceea, „Adio!” nu poate însemna niciodată altceva decât o despărţire, la fel cum ordinul „Război!” va genera totdeauna un conflict uriaş, cu urmări nedorite asupra participanţilor şi nu numai. Poate că, în acest sens, am mai avea încă de învăţat, pentru a înţelege cât de uşor poate fi să rănim, fără să vrem ori chiar fără să ne dăm seama. În jocul omenirii evoluate, cuvântul este cea mai puternică armă, dincolo de tehnologii performante şi viteză.

Aşadar, dacă ar trebui să ne rezumăm la un singur lucru care ne defineşte pe noi – oamenii, în contrast iluzoriu cu alte vieţuitoare, acesta este, fără nici o îndoială, cuvântul – formă a raţiunii şi a evoluţiei naturale. Analog lui R. P. Malagrida , care aprecia: „Cuvântul i-a fost dăruit omului ca să-şi tăinuiască gândurile,”, consider că adevărata artă a scriitorilor este dibăcia de a jongla cu vorbele, pentru a ilustra anumite aspecte ale existenţei. De aici, derivă şi iscusinţa oratorilor, care îşi pot exploata măiestria utilizării cuvântului în vederea persuasiunii, a câştigării încrederii, a atragerii auditoriului, a sensibilizării, a îndoctrinării. Oscar Wilde, în „Prefaţa” romanului „Portretul lui Dorian Gray”, scria, referitor la misterul creaţiilor artistice, că „scopul artei este de a se revela pe sine şi de a-l ascunde pe artist”. Poate de aceea creatorii de artă rămân veşnic neînţeleşi.

„E mai bine să taci din gură şi să-i laşi pe ceilalţi să creadă că eşti un prost decât să vorbeşti şi să înlături orice îndoială.” (Mark Twain)

„Între două cuvinte, optează pentru cel mai concis!” (Paul Valery)

„Dacă ceea ce ai de spus nu este mai frumos decât tăcerea, mai bine taci!” (Michel Tournier – „Picătura de aur”)