Toată ziua, am primit mesaje de la românii care stăteau de ore întregi la coadă pentru a vota. Toţi aceşti oameni care sunt departe de nebunia de aici ne-au rugat să îi ajutăm, să strigăm noi cât putem, căci vocea lor nu pare să se audă suficient de tare. Fac asta acum, la final de zi. Un mesaj din partea românului care a stat la coadă, care e încă acolo, în Bruxelles, în Paris, la Londra, la Madrid şi în orice colţ din această lume în care mai există suficientă speranţă în această ţară, încât să rămâi în frig, sperând că vei avea un vot pentru viitorul ei.

Dragă statule român,

Sunt eu, cel care a plecat – căpşunarul, instalatorul, expertul de la Bruxelles, medicul din Londra, studentul din Paris, inginerul din Germania. Am plecat pentru că nu mai putem trăi în ţara mea frumoasă, dar urâţită de bătaia ta de joc, golită de marele jaf naţional, până nu a mai rămas nimic de care să mă ţin, un pământ în care să am rădăcini. Am muncit pe brânci aici, unde sunt acum. Nu mi-a fost uşor, ştii doar cum ne vorbesc oamenii pe aici.

Îmi tot spui, de câţiva ani, că m-ai vrea înapoi. Sunt tânăr, am învăţat, vreau să muncesc, am văzut şi alte culturi – ţi-aş fi de folos, am putea creşte împreună. Astăzi, m-am trezit cu un gând: vreau să îţi mai dau o şansă.

Am venit la coadă, am stat acolo liniştit. Nici nu pot să spun că mi-a displăcut. Mi-a amintit de casă. Era o coadă românească, am vorbit între noi, ne-am amintit cum e. Dar, vezi tu, pe urmă m-ai uitat acolo şi, oră după oră, mi-a dispărut bucuria şi m-am agăţat îndârjit de votul meu. Îl merit. Cât încă sunt cetăţeanul meu, e al meu. Mi l-ai furat tu în alte dăţi, dar acum ţin şi cu dinţii de el.

După toate orele astea, mulţimea noastră de români a creat o enclavă în oraşele astea în care ne-am căutat în ultimii ani dreptul la demnitate şi o viaţă mai bună. Eram, acolo, micul stat românesc, aşteptând întoarcerea, prin vot, la cei de acasă. Am stat încolonaţi, în frig, când ne-ai scuipat exact cum ştii tu să o faci. Ca acasă. Când am început să strigăm – am învăţat aici că trebuie să strigăm -, ai ridicat din umeri şi mi-ai zis că nu e vina nimănui.

Mi-ai cerut votul cât ai crezut că ţi-l voi ceda nevenind la vot. M-ai curtat cât ai crezut că sunt unul dintr-o turmă, că am uitat să îmi mai pese de ce se întâmplă acasă, că am renunţat să mai sper. Când m-ai văzut că vin şi că cer să votez, te-ai gândit că nu-i a bună, poate îţi creez probleme.

Mi-ai luat demnitatea, mi-ai luat dreptul la un loc de muncă bun, la o educaţie care să îmi dea un viitor pe măsura puterilor şi aşteptărilor mele. Astăzi, mi-ai furat votul. Îl vreau înapoi.

Alina Matiş este editor al ziarului Gândul
Sursa: gandul.info

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!
DISTRIBUIȚI