După moartea lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889), poeta Veronica Micle a intrat într-o depresie puternică. La data de 3 august 1889, aflându-se la Mănăstirea Văratec, Micle a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu viaţa şi s-a sinucis cu arsenic.

Poeta Veronica Micle s-a născut la Năsăud, la data de 22 aprilie 1850, publicând mai multe poezii, nuvele şi traduceri. Ea este cunoscută însă mai mult pentru relaţia de iubire avută cu marele poet român Mihai Eminescu, decât pentru opera sa.

La data de 7 august 1864, Veronica Micle s-a căsătorit cu Ştefan Micle, care la data căsătoriei era profesor universitar, însă mai târziu avea să devină rector al Universităţii din Iaşi, cei doi având împreună două fete.

În anul 1872, Veronica îl  întâlneşte la Viena pe Mihai Eminescu, între cei doi începând o poveste de iubire. La data de 1 septembrie 1874, Eminescu devine director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, iar până în octombrie 1877, marele poet locuieşte la Iaşi. În tot acest timp, relaţia de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle începe să prindă şi mai mult contur.

La data de 6 august 1879, Ştefan Micle moare, iar Veronica Micle reia legătura cu Mihai Eminescu, fără însă ca cei doi să reuşească să formeze o familie. Încă de la început, relaţia lor nu a fost una foarte bună, nu de puţine ori Veronica Micle reproşându-i marelui poet că nu vine la ea în vizită la Iaşi.

La sfârşitul anului 1881, aceasta merge la Bucureşti şi îi recâştigă iubirea lui Mihai Eminescu. Veronica Micle reuşea, nu de puţine ori însă, să-l facă gelos pe marele poet prin prisma legăturii intime avute cu Ion Luca Caragiale. În cursul lunii august 1882, cei doi se despart, după o lungă serie de certuri şi dispute generate de toanele Veronicăi Micle.

627x0-2În 1883, odată cu îmbolnăvirea lui Eminescu, a început o campanie de denigrare a poetei, foarte multe persoane reproşându-i faptul că spitalizarea marei sale iubiri nu a impresionat-o în nici un fel. După ce a început să-şi mai revină, Mihai Eminescu se întoarce la Iaşi, însă de această Veronica Micle este cea care pleacă la Bucureşti, însoţind-o pe fiica sa la studii.

În 1888, poeta merge de două ori la Botoşani, încercând să-l determine pe Eminescu să vină cu ea la Bucureşti pentru a primi un tratament mai bun.

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”,

îi scria Veronica Micle lui Alexandru C. Cuza, în aprilie 1889, când boala poetului Eminescu devenea mai puternică ca niciodată.

Moartea acestuia a fost o lovitură puternică pentru Veronica Micle. La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, Veronica Micle scrie în doar 20 de minue poezia „Raze de lună”.

După decesul poetului, Veronica Micle a intrat în depresie şi s-a retras la Mănăstirea Văratec. La data de 3 august 1889, la vârsta de 39 de ani, poeta s-a sinucis cu arsenic.

Citeste mai mult: adev.ro/o5t1i9


Scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle:

Bucureşti 17/29 August

Scumpă amică,
Te înşeli dacă crezi, că din uitare sau neglijenţă n-am răspuns repede la scrisoarea ta. Cauza întârzierii întâi c-am voit să mă informez dacă suplica pentru continuarea lefei are vreo perspectivă de succes, şi mă tem că n-are, apoi că eu însumi sunt în ajunul de a pleca la Botoşani – pe câteva zile la Iaşi, când aş fi avut ocazia de a-ţi spune, că după cât informaţiile mele sunt exacte, o asemenea suplică n-ar avea din nefericire rezultatul dorit.
Sfatul ce ţi-l pot da e că acuma liberalii având majoritatea în Cameră şi răposatul fiind toată viaţa sa liberal, deşi de-o pronunţată moderaţiune, amicii săi politici trebuie rugaţi a lucra pentru ca să ţi se reguleze o pensie viageră de înălţimea lefei chiar.
Dacă e sau nu necesitate să vii la Bucureşti nu pot şti, dar eu crez că nu, numai dacă amicii răposatului vor sprijini cu putere suplica în Cameră.
Peste două trei zile voi fi, sper, în Iaşi când voi avea multe de spus; sper totodată, că pe lângă fericirea de a te revedea, voi avea şi pe aceea de a-ţi inspira curaj.

Al tău

Gajus*

17 August 79**

* Numele unui personaj din schiţa La aniversară, folosit de Mihai Eminescu ca pseudonim cu care a semnat câteva din scrisorile sale către Veronica Micle.
** Scrisoarea este datată, cu cerneală violetă, şi de Veronica Micle.

*
* *

Botoşani 29 August

10 Sept. [1] 879

Dulcea mea amică,
Nevenind trei zile în oraş, căci am petrecut la ţară, am primit abia astăzi scrisoarea ta sosită de trei zile. Te credeam la vie şi nu cutezasem să-ţi scriu. Iar acum luând condeiul în mână, mă simt incapabil de-a scrie măcar un şir cuminte, căci îndată la primirea scrisorii tale gândul cel întîi a fost să plec numaidecât la Iaşi. Dar lucurile îmi sunt la ţară şi afară de asta ştii că am un plan economicos cu bătrânul meu, asupra reuşitei căruia nu sunt încă luminat. E verosmil că nu va succede. Eu voi fi deja la 1 Septembrie noaptea în Iaşi cel puţin pentru a-ţi strânge mâinile încă odată et pour que je me grise encore une fois en te voyant. Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra şi mii de idei care de care mai curioase şi mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Altfel la ce-aş mai târâi o existenţă de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri şi în cazul cel mai bun urât. Ştiu că-ţi scriu lucruri fără nici o legătură şi c-aş vrea mai bine să te ţin de mână decât să-ţi scriu şi… Dar tu ştii toate, ce să-ţi mai spun ceea ce ştim de mult amândoi, ceea ce pururea vom şti, ceea ce spus şi nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori!
Te rog mult nu mai uita.

Mihaiu

29 August ’79*

*Scrisoarea este datată, cu cerneală violetă, şi de Veronica Micle.

*
* *

Roman Sâmbătă 8 dim.

24 Septembrie 1879*

Dulce amică,

Am primit în sfârşit biletul şi ţi-l trimit. Ajungând la Roman tu trebuie să-ţi scoţi de la cassă o jumătate de bilet de clasa a III-ea, arătându-ţi biletul tău, care va fi ştampilat.
Cu trenul de la 12 ore plec la Bucureşti.
Te sărut de-o sută de mii de ori de la picioare începând pân-în vârful creştetului.
Petite gentilesse, je t’aime!

Mihaiu*

21 Septembrie**

*Scrisoare datată, cu cerneală violetă, de Veronica Micle.
** Datare făcută cu aceeaşi cerneală pe pagina a patra a scrisorii.

*
* *

Bucureşti 23 Oct. [1] 879

Dulcea mea amică,

Abia ieri seară am primit scrisoarea ta, de vreme ce ea a venit la palatul Dacia, din carele noi ne mutaserăm deja. Adresa nouă este: Redacţia Timpului, Strada Academiei No. 19 vis-á-vis de poarta Hotelului „Union”.
Mi-a părut bine văzând că ai ajuns veselă la Iaşi – dulcea mea păsărică – şi că nu-ţi pasă de nimic. Eu ştiu că-ţi duc dorul în singurătatea, la care sunt osândit. Indealtmintrelea mă mai iau cu grijile, mai am de scris, mai caut casă pentru Sf. Dumitru, mai nu ştiu ce să-mi fac capului.
Suplica ta către Cameră am dat-o de Sâmbătă încă lui Chiţu, fostul ministru al instrucţiei, care a promis lui Teodor Nica, că o va susţine ca deputat.
In lipsă-ţi a venit o suplică de la Mme Livezeanu, adresată ţie. Eu, cunoscând scrisoarea, am desfăcut-o, am dus-o la ministru şi am dat-o în mâna Directorului, care mi-a promis a regula cât de curând eliberarea actului de constatare.
Rău e pentru tine că roşii sunt asupra căderii, căci atunci până la venirea unui alt guvern iş-ţar întârzia citirea şi trecerea prin cameră.
Pe Anton Pann nu-l pot trimite până nu mă voiu muta, căci colecţia e-n locuinţa cea veche grămădită şi ascunsă în neorânduială proverbială, în care autorii lirici îşi ţin bibliotecile.
Prin văzduhul ploios şi înnegurat îţi trimit mii de sărutări şi doresc ca una cel puţin să-ţi atingă guriţa.

Al tău pentru totdeauna

Eminescu

*
* *

Bucureşti 31 Oct. [1]879

Draga şi dulcea mea amică,

De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci şi liniştea şi sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simţi în picioare, însoţite ca totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă.
Veronică, dragă Veronică, când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor. Iţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaugă pe lângă asta, că abia în ziua de Sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat şi redacţia şi tipografia, apoi că am zilnic de lucru pe lângă tribulaţiunile mele personale şi vei înţelege de ce am preferat a nu-ţi scrie, decât a-ţi scrie în fugă.
Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.
Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lume asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată sa fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?
Şi când gândesc că în viaţa mea compusă din suferinţe fizice şi rele morale ca o excepţie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei excepţii?
Dulce şi dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să nu fi aruncat o umbră în viaţa ta senină, în sufletul tău plin de veselie precât e plin de un gingaş şi nesfârşit amor. Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci tu eşti Dumnezeul la care mă închin.
Deacuma-ţi voi scrie mai des, deşi sărmanele foi sunt departe de-a plăti o singură îmbrăţişare a ta – dulcea mea copilă. Am sărutat cel puţin această foaie care va intra în mâinile tale cele mici, de la care aşteaptă toată fericirea

al tău

Eminescu

*
* *

Dulcea mea amică,

Cum am ajuns în Bucureşti, cea dintâi grijă a fost să-ntreb pe Conta dac-a vorbit cu Chiţu în privirea suplicei tale. Suplica ta e deja în comisia de petiţiuni.
Asemenea Ganea (sic) l-a întrebat chiar azi pe Chiţu dacă va susţine suplica ta. El a promis-o cu sfinţenie.
Pân-acum nu ştiu ce şhţotel să-ţi sfătuesc. Dar când vei veni te voi primi eu la gară şi-ţi voi spune.

Al tău pentru totdeauna,

Eminescu

19 Noiembrie ’79*

*Data apare pe pagina a patra, notată cu cerneală violetă de Veronica Micle.

*
* *

Bucureşti Vineri 1879*

Dulcea mea Veronică,

Azi Carp a dat suplica ta lui Cogălniceanu; Camera însă din nefericire nu ţine şedinţe din cauza răscumpărării drumurilor de fier. Chiţu e tot la Craiova, scrisoarea ta către dânsul tot la mine.
Pe amicii mei îi lucrez cât pot, dar stagnaţiunea generală a afacerilor face că nici ei nu pot încă urni lucrul din loc.

Al tău pentru totdeauna

Mihaiu

* Data nu conţine ziua şi luna. Este probabil sfârşitul lui noiembrie, începutul lui decembrie.

*
* *

Bucureşti 15 Decemvrie1879

Dulcea mea Veronică,

Pricepând mustrările tale cele blajine, nu găsesc nici un chip ca să-ţi închid guriţa decât sărutările, pe care vai – din tristă depărtare – nu ţi le pot da.
În lumea aceasta în care trăim e caracteristic că avem duşmani calzi şi amici reci, deaceea şi afacerile tale merg după cum e dispus D.Chiţu, care promite oricui marea cu sarea şi nu mai ajunge să dea lucrului un curs. La predarea scrisorii tale împreună cu copia Comitetului i-a promis lui Jacques*, apoi i-a repromis cel mai tare concurs, dar roşii sunt atât de îngrijiţi de ieşirea abraş a chestiei drumurilor de fier şi de pericolul căderii lor, încât azi nu mai găsesc timp decât ca să voteze mereu împământenirea a câtorva jidani.
Cu toate acestea să nu desperăm.
Suplica ta va veni de sigur în Cameră iar asupra votului să n-avem nici o grijă. Te rog, prinţul meu cel scump, să nu fii supărată că nu-ţi scriu multe, căci bucuros aş scrie volume întregi dacă aş putea să mă acufund cu totul în dulcile mele amintiri; ştii însă că, gonit de ocupaţii zilnice şi nemernicii, abia am câteva momente seara nu să gândesc la tine, căci asta o fac toată ziua, dar să mă rezgândesc şi să te sărut în închipuire măcar dulcea mea Veronicuţă şirată şi cochetă şi uşurică şi popoţică.
70 de mii de mii de sărutari aş vrea şi n-am nici una, nici una. Te mângâi cu dulce, te sărut cu drag, îţi pup picioruţele şi rămân ca întodeauna şi pentru întotdeauna al tău

Turc cinstit şi amorezat

Emin aga

* Iacob Negruzzi.

*
* *

10/22 Decemvrie 1879

Dulcea mea Veronică,

Chiţu tot nu s-a întors încă din Craiova încât nici pân-acuma n-am putut să fac să-i parvie hârtiile tale.
Iartă te rog, dacă preocupat de atâtea griji şi greutăţi nu găsesc timp să răspund prin eco gingaşei şi dulcii tale scrisori şi mă mărginesc numai la indicaţiuni de afaceri.
Te sărut de mii de ori şi rămân al tău pentru totdeauna

Eminescu


...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.