Napoleon Bonaparte, genialul general francez de oricine corsicană care a reuşit să cucerească aproape întreaga Europă, a fost pus în dificultate de un batalion de ţărani români care serveau în armata austriacă. Mai mult decât atât, viitorul împărat francez era la un pas să fie omorât de temutele „cătane negre“ din zona Bistriţei.

În anul 1796, armatele franceze din Italia, conduse de tânărul general Napoleon Bonaparte, purtau un război crunt cu Imperiul Austriac. Acest conflict survenea schimbărilor produse de Revoluţia Franceză. Marile monarhii absolutiste ale Europei nu doreau ca modelul revoluţionar francez să se propage la nivelul întregului continent, iar de cealaltă parte Franţa revoluţionară conducea, animată de coagularea a noi forţe politice şi militare, o contraofensivă chiar în teritoriile marilor imperii absolutiste.

Armata Italiei era condusă de talentatul Napoleon Bonaparte, o revelaţie apărută în anii Revoluţiei Franceze. Tânărul general de origine corsicană a pătruns în provinciile italiene ale Imperiului Habsburgic şi a ocupat oraşe şi cetăţi. Generalul József Alvinczi a planficat o contraofensivă susţinută contra armatelor franceze. Armatele franceze şi austriece s-au întâlnit la podul de la Arcole.

Napoleon a forţat trecerea şi cucerirea podului, ceea ce i-ar fi permis să încercuiască armata austriacă. Deşi a fost campanie fulger, Napoleon s-a împotmolit două zile la podul de la Arcole, loc unde era să-şi piardă şi viaţa. Soldaţii care l-au sfidat pe marele general francezi erau ”cătane” române din zona Bistriţei, ţărani liberi care luptau în armata austriacă.

Ofiţeri francezi umiliţi de „cătanele negre”  

Podul de la Arcole era apărat de un batalion de ţărani năsăudeni care luptau în armata austriacă. Făceau parte din „Regimentul II Valah de infanterie grănicerească“ şi aveau misiunea de a nu-l lăsa pe Napoleon să treacă podul. Nici nu avea de gând să o facă. Mulţi fără uniforme, înarmaţi cu puşti şi săbii scurte, dar ajutaţi şi de câteva piese de artilerie, grănicerii năsăudeni erau cât pe ce să rescrie istoria, mai ales prin îndărătnicia cu care au apărat podul. Ofiţerii francezi cu trupe de asalt experimentate au atacat în valuri podul.

Cu toate acestea, timp de 48 de ore, oştenii valahi au făcut prăpăd în rândul armatei franceze. „Generalii francezi asaltează podul în fruntea semibrigăzilor, dar toate eforturile lor eşuează din cauza rezistenţei dârze a grănicerilor români. (…) După o luptă de o violenţă neobişnuită, francezii au fost respinşi, acoperind în grămezi cu trupurile lor podul şi numai puţini reuşiseră să scape din această ploaie de gloanţe”, scrie istoricul Ioan Pop în „Revista Bistriţei”.

Francezii au atacat în valuri repetate timp de două zile. Năsăudenii, despre care Napoleon în niciun caz nu ştia că sunt români, îi făcea zile fripte şi dovedeau calităţi ostăşeşti ieşite din comun spun istoricii. Erau oameni căliţi şi ţintaşi de elită care rareori greşeau ţinta. ”Un rol important în aceste lupte l-au avut trăgătorii de elită din cadrul batalionului care, prin tragerile lor precise, au provocat mari pierderi inamicului”, preciza acelaşi Ioan Pop. În ultimă instanţă au fost aruncaţi în luptă grenadierii francezi, trupe de elită, formate din cei mai buni soldaţi. Nu au avut nici ei o soartă mai bună, fiind pur şi simplu măcelăriţi şi împinşi în mlaştina de sub pod.

Napoleon la un pas să fie omorât de bistriţeni  

După ce terminau cartuşele, bistriţenii loveau straşnic cu patul puştii, prăvălind soldaţii francezi care înaintau la baionetă. Francezii, prin fumul provocat de arme, vedeau doar nişte luptători îmbrăcaţi în sumane negre, care ţinteau cu o precizie ieşită din comun sau doborau cu dibăcie adversarul cu patul la armă. Napoleon, contrariat şi enervat de această rezistenţă, îşi întreabă soldaţii cine se află dincolo de pod.

”Atunci îi spun soldaţii francezi că în faţa lui sunt nişte oamenui îmbrăcaţi în haine negre şi tot timpul de la ei se aude strigătul: Dăi, mă! Era strigătul regimentului în momentul în care soldaţilor li se termina muniţia şi loveau cu patul armei. Francezii au înţeles acest cuvânt dayma, scris într-un cuvânt, şi Napoleon, în care fierbea sângele să cucerească acest pod de la Arcole, s-a aruncat personal în luptă”, precizează Dan Prahase ghid la Muzeul Grăniceresc Năsăud pentru timponline.ro. Vulcanicul general francez renunţă la orice precauţie şi se aruncă în luptă în fruntea grănicerilor. Un autor străin de această dată, Gustav Amon Treuenfest, evocă şi el momentul înfruntării lui Napoleon cu regimentul năsăudean.

Mai mult decât atât, acesta spune că Napoleon a scăpat ca prin minune cu viaţă, salvat de fumul provocat de praful de puşcă. ”Prin norul gros de fum al armelor de foc, batalionul n-a putut observa pătrunderea pe pod a lui Bonaparte cu drapelul, căci altfel ar fi fost jerfta sigură a unui glonţ tras de un trăgător de elită”, preciza acesta. Rezistenţa batalionului la podul Arcole este redată şi de contele de Las Casas Emmanuel-Augustin-Dieudonné-Joseph, în lucrarea sa, ”Le Mémorial de Sainte-Hélène”.

Batalionul neînfrânt care a apărat spatele armatei austriece  

Napoleon a scăpat cu viaţă în asaltul de la Arcole. Aghiotantul său a fost omorât după primii paşi pe pod, de un glonte tras precis prin pâcla deasă. Generalul francez a căzut de pe pod odată cu soldaţii împinşi cu fermitate de bistriţeni. Un oştean l-a scos în spate şi i-a salvat viaţa. În cele din urmă, Napoleon a trimis după întăriri. Generalul Guyenau a venit cu forţe proaspete şi numeroase. Se pregătea un nou asalt decisiv asupra podului. Cu stupoare, francezi au constatat că năsăudenii s-au retras. De fapt, comandatul trupelor austriece, realizând că nu va mai rezista mult contra lui Napoleon, a dat ordin de retragere. Napoleon a rămas însă impresionat de prestaţia luptătorilor în sumane negre, de unde şi porecla de „cătanele negre“. De altfel el îi aminteşte în raportul către Directoratul Republicii şi spune că numai datorită acestui batalion armata austriacă nu a fost nimicită. Totodată precizează că, dacă ar fi avut asemenea oşteni, ar fi ajuns la Viena în doar trei zile.

Cine erau „cătanele negre”  

Oamenii care l-au ţinut în loc erau ţărani români liberi din Năsăud. Erau grăniceri care serveau în armata austriacă. În anul 1762 a fost format ”Regimentul II Valah de infanterie grănicerească“, din 12 companii. Românii erau loiali împăratului austriac, considerat mai milos decât grofii locali. „În zonă a fost un fel de mit al bunului împărat. Iosif al II-lea era considerat un împărat care ţine la oameni, apropiat de nevoile lor şi, în consecinţă, năsăudenii şi-au făcut datoria faţă de Imperiu”, precizează Dan Prahase pentru timponline.ro. Totodată, aceşti oameni nu îşi permiteau uniforme, aşa că erau lăsaţi să lupte în sume.

Erau însă nişte luptători extraordinari. Mai mult, trupe neregulate ce puteau fi folosite pentru apărarea unor obiective strategice, dar şi ambuscade. Majoritatea erau trăgători de elită. Dorinţa de a evita iobăgia, spun specialiştii, îi făcea nişte luptători feroce, mult mai buni decât trupele de linie austriece. „Aceste regimente de graniţă au devenit mai dure decât trupele imperiale obişnuite. Împăratul se baza pe ele mai mult decât pe armata imperială austriacă tocmai pentru că militarii aveau ce pierde. Dacă nu se luptau vitejeşte, redeveneau iobagi. Pentru asta mâncau jar pe câmpurile de luptă”, precizează acelaşi Dan Prahase pentru timponline.ro.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-fost-umilit-napoleon-bonaparte-detasament-tarani-romani-povestea-incredibila-catanelor-negre-ostasii-l-au-sfidat-geniul-francez-1_57d022e95ab6550cb8738b3b/index.html

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.