Întrebat odată despre data nașterii, Bacovia a răspuns: ”M-am născut la Bacău, prin 5 sau 6 septembrie 1881”. Ezitarea avea un temei. Numele poetului, Gheorghe Vasiliu, figurează în registrul de nașteri al primăriei în dreptul datei de 5 septembrie 1881, cu specificarea că a venit pe lume cu o zi înainte. Așa cum remarca și contemporan care i-a luat un interviu, ”Bacovia nu vorbește cu certitudini matematice… El își aduce aminte, i se pare numai”.

Copilul Bacovia (alintat Iorgu, Iorguleț) prezintă toate premisele inadaptabilului. E timid, retractil, nu este exuberant. Mama, observându-i crispările și convulsiile însoțite de gemete pe care le are în somn, îi acordă o atenție specială. Copila Zoe(Zoița) Langa crescuse mai mult singură. Părinții ei, amatori de petreceri, o lăsaseră pe mâna doicii. La moartea lor timpurie a fost încredințată mătușei care s-a străduit să-i ofere o educație bună, înscriind-o la o școală-pension. La 15 ani se căsătorește din voința mătușii cu un negustor. Soțul, Dimitrie Vasiliu, văzând că frumoasa lui consoartă este mult mai cultivată ca el, îi oferea mereu cărți drept cadou, fapt care va avea un impact important asupra pasiunii pentru litere a viitorului poet simbolist. Preocupată de formația artistică a copiilor, Zoița l-a îndemnat pe Iorguleț să cânte la vioară. Tatăl, reticent la început, îi plătește instrumentele, caietele muzicale și gramafonul cu plăci. Începe să-i placă foarte mult să-l asculte pe melancolicul său băiat. Micul Bacovia este răsfățatul mamei atât vestimentar, alimentar, cât și afectiv. Tot timpul stă pe lângă ea, iar dacă lipsește, o caută, asistând-o la treburi sau urmărind-o de la distanță. Muzica pare că îl însoțea permanent.

Deseori imita discret sunetele scoase de păsările din grădina casei și pretindea mamei să-și întrerupă plimbarea prin parcul orașului pentru a asculta melodiile fanfarei din chioșc. Nu avem de ce să ne îndoim că Iorgu memora și declama poeziile românești și germane de la grădinița domnului și doamnei Schmidt unde începuse formarea educației. La vârsta de șapte ani se îmbolnăvește de malarie, tocmai în pargul înscrierii la școală. Mama amână clasa I și îl trimite la casa bunicii paterne, clipe pe care și le va aminti peste vreme în versuri. Peste un an începe școala. Se duce de două ori pe zi, dimineața și după-amiaza, tot la școală făcându-și temele. Cu excepția matematicii și științelor naturale îi plac toate materiile. Copilul se dovedește destul de bun la română, istorie, geografie, se distinge la desen, caligrafie și muzică și dezmințindu-și aparența fizică, reputația de singurătate și sfiala are rezultate foarte bune la gimnastică. Certificatul de absolvire al școlii primare din 1 iulie 1894 atestă că în fiecare clasă a luat premiul întâi. Amănunt notabil, ori de câte ori vorbea de școala primară, evalua cunoștințele obținute aici drept cele mai vii, mai temeinice, mai păcute, asta contrastând cu gimnanziul și deja celebrul ”Liceu”.

Bacovia cel adevărat, cel pe care-l deducem din poezie, se naște la 13 ani, după despărțirea de școala primară. După câteva incursiuni de antrenament în dugheana părintească de pe Strada Mare, unde tatăl, acaparat de treburi și băiatul nelocvace nu au ce-și spune, Iorgu învață să se strecoare pâna la biserica Precistei, de la marginea apuseană a Bacăului. Paracliserul, prietenul său, îi povestește mereu despre obârșiile misteriose ale lăcașului fapt ce îl face mereu să revină. Odată, a rămas încuiat acolo, părinții s-au înspăimântat și au chemat poliția. Aceste eveniment va fi rememorat în poezia ”Amurg violet”.

”Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet”.

Începe să frecventeze cursurile gimnaziului ”Ferdinand”. Clădirea e rece, posomorâtă, cu lungi coridoare funerare, iar pe profesori îi vede ostili. Asimilat celorlalți colegi până la nesocotirea individualității sale, oricum greu perceptibilă, depășit de sarcinile studiului, el rămâne în urmă cu lecțiile, iar ”la oral” se împleticește. Gheorghe Vasiliu culege totuși succese la materiile preferate. Desenele lui, precum portretul lui Tudor Vladimirescu, executat în clasa a patra, obțin premii, unele pe țară și sunt atârnate pe pereții cancelariei. Aptitudinile muzicale, cunoștințele ”teoretice” de violonistică și reputația comnpozițiilor făcute acasă, unde sora Maria îl acompaniază la pian, îl promovează în corul și orchestra școlii. Izbânzile artistice sunt însă în zadar invocate drept circumstanțe atenuante pentru deficiențele la materiile de bază. Corpul didactic este iritat de atitudinile sale. Tânărul George Bacovia se sustrage normelor școlare, întâi instinctiv apoi sistematic. Atenția o ia razna, mâna nu mai adună note pe maculator, ochiul alunecă sub bancă, spre cartea pitită pe genunchi și urchea se lasă în voia melodiilor îngânate cu gura strânsă.

Statuia lui George Bacovia din Bacau

Odată, refuzând să se așeze în genunchi laolaltă cu întreaga clasă, a stârnit o agitație ale cărui valuri l-au adus în fața directorului. Întrebat asupra rațiunii gestului, a declarat că nu înțelege să fie pedepsit pentru vina altora și că nu suportă umilința și durerea fizică. Gestul îl face remarcat în fața colegilor care până atunci îl văzuseră indiferent la dramele clasei și la solicitările de prietenie. Rapid, datorită talentului literar, se ajunge ca el să le facă temele la română. Singurele materii la care își depășește condiția de timiditate sunt orele de franceză și latină în special și ceva mai puțin la germană. Numeroase poezii vor purta titluri latinești. De altfel, și numele de Bacovia derivă din această limbă, după cum însuși explica: zeul ”Bacchus” și ”Via” (drum în latină). ”Bacovia înseamnă pur și simplu Calea lui Bacchus. Pe calea asta am mers eu în adevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor… Motivele bacchice aparțin celei mai imediate realități”.

Etimologia este, probabil, anecdotică. Bacovia se leagă mai curând de numele întregii regiuni din această parte a Moldovei și vine de la ordinul franciscan Bacoviensis care întemeiase în secolul al XVII-lea o dioceză. „Eu l-am luat, adaugă poetul, din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că o va fi făcut-o și Arghezi în legătură cu râul Argeș”. În tot cursul superior orele de program sunt o corvoadă, examenele un chin, profesorii niște temniceri și ”întregul sistem de învățământ un aparat de tortură rafinată”. Făcând față din ce în ce mai puțin obligațiilor școlare, captivul în uniformă se simte încolțit în singurul for până atunci protejat, al insului, și anume în plăcerea de a cunoaște. Recurge la ajutorul unei surori care îl îndrumă la teme și deseori chiulește de la ore pentru a face plimbări pe malul Bistriței. Absolvă cu greu liceul având o notă mică – 6,63. Scăpat anevoie de caznele unei instituții pe care se va răzbuna prin vestita poezie ”Liceu”, refuză să urmeze o carieră convențională de doctor, avocat sau ofițer. Spiritul său nici nu putea să îi permită așa ceva….


Sursa articol: http://www.istorie-pe-scurt.ro/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!
DISTRIBUIȚI