Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga era primit în rândurile Academiei Române, iar ca discurs de recepție a pregătit un elogiu nu vreunei personalități, vreunei instituții sau unor fapte, ci unui personaj aparte.

”Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării…. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.

Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică.

În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decît credinţa în jestinul nostru spiritual.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat.

Putem privi ca nici unul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare:

Foaie verde grîu mărunt/
Cîte flori sunt pe pămînt/
Toate merg la jurămînt./

Numai spicul griului/
Şi cu viţa vinului/
Şi cu lemnul Domnului/
Zboară-n naltul cerului/
Stau în poarta raiului/
Şi judecă florile/
Unde li-s miroasele.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soarele şi luna din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust. Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folklor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stîrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decît de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amîndouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi rodnic”.

Foto_promo-Napolact

Sursa: istorie-pe-scurt.ro/cel-mai-frumos-discurs-al-lui-lucian-blaga-elogiu-satului-romanesc/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

1 COMENTARIU